M-am trezit student la 43 de ani. Și nici măcar n-a fost ideea mea
Italia, Germania, întoarcerea acasă și un prim an de facultate pe care nu l-am planificat, dar pe care nu l-aș da înapoi.
Dacă mi-ar fi spus cineva, acum vreo doi ani, că voi ajunge student la Politehnica din București, probabil aș fi zâmbit neîncrezător. Nu pentru că mi se părea imposibil în teorie, ci pentru că nu vedeam niciun drum clar care să ducă acolo.
Aveam 41 de ani, mulți ani petrecuți prin străinătate și o viață în care m-am adaptat din mers. Italia, Germania, vânzări, logistică, joburi luate pentru că trebuia să meargă lucrurile mai departe. Să fie bine, să intre bani, să existe stabilitate. Cam asta era direcția.
Doar că, undeva pe parcurs, am început să simt că nu mai era suficient.
Italia m-a deschis. Germania m-a disciplinat.
Italia a fost o experiență care mi-a rămas aproape de suflet. Mi-au plăcut oamenii, limba, felul lor de a trăi lucrurile. Am învățat italiana foarte bine și încă o simt ca pe o limbă caldă, vie, care îți intră în ritm fără să-ți dai seama.
Germania, în schimb, a fost alt registru. Mai rece, mai ordonat, mai greu de pătruns. Limba nu s-a lipit de mine, oricât am încercat. Dar sistemul, rigoarea, felul în care lucrurile funcționează când fiecare piesă e la locul ei, toate astea m-au format. Chiar dacă nu m-am simțit niciodată cu adevărat „de acolo”.
Pandemia m-a prins în Italia. Anii în care lucrurile au început să se deterioreze m-au prins în Germania. Și, peste toate, s-a adunat oboseala aceea greu de explicat: să fii mereu puțin în afara locului. Nici italian, nici german, ci românul care se descurcă. Bine, uneori. Obosit, de multe ori.
Întoarcerea acasă n-a fost romantică. A fost necesară.
Nu ne-am întors în România după un moment spectaculos, cu muzică pe fundal și concluzii mari despre viață. Soția mea a găsit un job bun acasă. Atât de simplu și atât de important.
A fost acel lucru concret care a făcut posibilă o decizie pe care, probabil, o simțeam amândoi de ceva vreme.
Nu vreau să idealizez întoarcerea. Să vii din Germania în România nu e ușor. Sunt diferențe pe care le simți imediat, mai ales când te-ai obișnuit cu un anumit nivel de organizare. Lucruri care acolo păreau normale, acasă încep să lipsească destul de tare.
Dar am venit. Nu cu iluzii, ci cu ochii deschiși. Ea avea stabilitate, iar eu aveam timp să-mi dau seama ce vreau să fac mai departe.
Doar că aici a apărut partea cea mai grea: mi-am dat seama că nu mă cunoșteam atât de bine pe cât credeam.
Când cauți direcția și nu găsești decât alte întrebări
Mi-a luat ceva să înțeleg cât de puțin știam, de fapt, despre mine. Ce îmi place? Ce mă motivează? Ce aș alege dacă nu m-aș mai gândi doar la ce e practic, sigur sau cunoscut?
Am început să caut răspunsuri. Cursuri online, unele începute cu entuziasm și abandonate pe drum. Teste de orientare profesională care îți dau zece variante posibile, dar nicio direcție clară. Articole despre cum îți găsești pasiunea la maturitate, pe care le citești până la capăt și apoi rămâi cam în același loc.
Fiecare încercare părea să deschidă o ușă. Doar că, în spatele ei, nu era o cameră. Era alt coridor.
La un moment dat, am revenit la ce știam deja: m-am angajat din nou în logistică. Era familiar. Era sigur. Era ceva ce puteam face.
Dar în mine rămânea aceeași senzație că nu acolo se termina povestea.
Uneori, altcineva vede drumul înaintea ta
Soția mea a continuat să caute pentru mine, poate în locurile în care eu nu mai aveam energie să mă uit. Ea părea să creadă mai mult decât mine că există o variantă bună, că nu eram blocat definitiv într-o meserie doar pentru că o făcusem ani la rând.
Într-o zi mi-a trimis un link: Politehnica din București, Jurnalism și Media Digitală.
La început am stat pe gânduri. Mult. Am citit descrierea, am închis pagina, am revenit. Nu eram convins. Sau poate eram, dar îmi era greu să recunosc.
Până la urmă, m-am înscris în ultima zi de admitere.
Politehnica. Jurnalism și Media Digitală. Eu, introvertitul.
La prima vedere, combinația părea aproape amuzantă. Jurnalism? Eu? Omul care preferă să asculte, să observe, să înțeleagă mecanismul din spatele lucrurilor, nu neapărat să fie în față?
Dar programul nu era doar despre microfon, camere și prezență publică. Dincolo de titlu am găsit partea care m-a atras cu adevărat: media digitală, producție, instrumente, tehnică, structura din spatele conținutului.
Nu ideea de a fi „voce” m-a convins. Ci ideea de a înțelege cum se construiește totul în spate.
Și am mai descoperit ceva, chiar din prima săptămână: nu eram singurul. Mai erau câțiva colegi de vârsta mea, fiecare cu povestea și provocările lui. Am format un grup frumos, genul acela de grup în care nu trebuie să explici prea mult. Fiecare înțelege din priviri anumite lucruri.
Ce câștigi când începi mai târziu
Da, e greu uneori. Nu are rost să mă prefac că nu e. Oboseala se simte altfel la 43 de ani. Ritmul facultății pare construit pentru oameni care au altă energie, alte responsabilități, alt program de viață. Dar există și avantaje pe care nu le vezi imediat.
La vârsta asta, știi mai bine de ce ești acolo. Nu mergi la facultate pentru că „așa se face”, nici pentru că trebuie să bifezi un traseu clasic după liceu. Ești acolo pentru că ai ales. Sau, în cazul meu, pentru că am acceptat o alegere care s-a dovedit potrivită. Și asta schimbă felul în care privești totul. Experiența de viață devine și ea un fel de instrument. Când un profesor vorbește despre sisteme, comunicare, organizare sau management, nu mai asculți doar teorie. Îți amintești situații, oameni, locuri de muncă, greșeli, lucruri care au funcționat și lucruri care nu au funcționat. Conexiunile se fac altfel când ai trăit deja o parte dintre exemple.
Mai e ceva… eșecul nu te mai sperie la fel. La 20 de ani, un examen picat poate părea sfârșitul lumii. La 43, știi că viața are probleme mai mari decât o notă. Nu înseamnă că nu-ți pasă, ci că ai altă stabilitate. Ai trecut prin destule încât să nu te mai clatini la fiecare obstacol. Și, poate cel mai important, intri într-o lume nouă. Colegi, profesori, proiecte, idei, oameni cu care altfel nu te-ai fi intersectat. La maturitate, relațiile nu mai sunt doar contacte adunate la întâmplare. Înveți să le prețuiești altfel.
Ce am înțeles după primul an
Primul an nu mi-a dat toate răspunsurile. Nici nu cred că asta trebuia să facă. Dar m-a ajutat să înțeleg câteva lucruri simple.
Nu trebuie să fi pornit singur pe un drum ca să devină al tău. Uneori, oamenii care te iubesc văd în tine ceva ce tu nu mai reușești să vezi. Alteori, ai nevoie de cineva care să creadă în tine un pic mai mult decât poți tu în momentul acela.
Am mai înțeles că introvertitul din mine nu trebuie să devină altcineva. Nu trebuie să fie cel mai vocal om din cameră. Poate să-și găsească locul în spate, acolo unde se construiesc lucrurile, unde se leagă ideile, unde conținutul capătă formă.
Dacă ești și tu într-un punct asemănător, prin străinătate, întors acasă sau pur și simplu blocat într-o etapă în care nu mai știi ce urmează, poate nu ai nevoie de un plan perfect.
Poate ai nevoie de o încercare. De o ușă deschisă la timp. Sau de un om care să-ți spună, când tu nu mai ai curaj: „Hai, încearcă. S-ar putea să fie pentru tine.”
Tu ai pe cineva care crede în tine mai mult decât crezi tu în tine? Dacă ai trecut printr-o schimbare asemănătoare sau ești chiar acum în mijlocul uneia, scrie-mi. Știu cum arată perioada asta din interior și știu cât de mult contează să nu te simți singur în ea.
#reinvenție #diaspora #politehnicabucuresti #facultatelamaturitate #mediadigitala
